#prietenicucodita: O casă fericită și plină de prieteni

Aceasta este o poveste plină de dragoste despre o casă mulți copilași și animăluțe. O poveste care ne dă o adevărată lecție despre adopția prietenilor cu codiță.

Î: Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți câteva rânduri despre dumneavoastră?

Ruxandra Adriana Popa este numele meu, am 49 de ani. Am doi copii, acum adulți: un băiat de 25 de ani și o fată de 22 de ani. Animalele cu aripi sau patru picioare au făcut parte din viața noastră din totodeauna. Acum familia noastră este îmbogățită cu 4 membri: 3 pisici și un câine.

Î: Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Nyra, pisicuța născută și intrată în viața noastră din 2010. Într-o noapte de august din anul 2010, fiica mea a auzit sub geamul ei (locuiam într-un imobil la etajul 1 la acel moment) un mieunat stins și m-a rugat să mergem să vedem ce se întâmplă. Am coborat, “am luat urma” mieunatului și sub o mașina am descoperit o pisicuță mică cât palma, murdară și foarte speriată. Am luat-o în casă. Am observat că sărăcuța își târa un picioruș și în spate… era rupt. A doua zi în cabinetul medicului veterinar am aflat că era rupt și a fost nevoie de operație pentru a putea merge bine. Operația a fost un succes, nefiind nevoie să i se mai scoată tija, care a fost asimilată de organismul ei. Pisicuța noastră putea să sară și să alege nestingherită prin casă.

Merlin – motan. În ianuarie 2013, o prietenă, știind că o avem pe Nyra, m-a întrebat dacă vreau să mai adopt un pisicuț simpatic, găsit de ea lângă un chioșc de ziare în Craiova. Am acceptat, cu condiția ca Nyra să îl accepte. Nyra a fost încântată de noul ei partener de joaca (mult mai mic – când a venit la noi nu avea mai mult de 2 luni).

Luna – cățea Malamut de Alasca. În vara lui 2015, câteva zile la rând am auzit mai ales noaptea plânsetul disperat al unui câine dincolo de gardul casei în care locuim. Într- una din nopți bietul câine a scos niște sunete cumplite… după care s-a așternut liniștea. A doua zi liniște în curtea vecină… am crezut că bietul câine s-a stins. După vreo două zile sunetele disperate au reapărut și am hotărât să mergem peste vecini să aflăm ce se întâmplă. Am descoperit un biet câine ținut legat cu niște sârme la gât, hrănit cu niște coji de pâine, amărât și murdar. I-am amenințat pe ticăloșii noștri vecini cu Poliția animalelor și după îndelungi tergiversări și negocieri spunând că este un câine rău și de aceea este ținut în lanțuri, au acceptat să ni-l vândă. Ne-am îmbogățit viața cu o minune de cățel, despre care ulterior am aflat ca este Malamut de Alasca. Dus la veterinar, vaccinat, hranit corespunzător este o minune de cățel. Este fantastic cât de recunoscător și iubitor poate fi un câine salvat.

Tărăboi – motan. În decembrie 2018, într-o noapte geroasă, a sărit în mașina unor prieteni și nu a mai vrut să coboare. Cum să lași în frig un suflețel atât de mic? L-au luat cu ei și pentru că ei călătoresc foarte mult, l-au adus la noi, cu acceași condiție ca veteranii noștri să îl accepte. A trecut aproape o lună de când este la noi și este “integrat“ în grupul nostru cu 4 picioare.

Î: Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

Nyra a ajuns la noi în apropierea zilei fiicei mele. Ea a primit de la o colegă de școală, de ziua ei, un ursuleț de pluș, care în aceeași zi a dispărut subit. După mai bine de o săptămână am descoperit hoțul: Nyra la ascuns sub patul fiicei mele și dormea cu el. Și acum, după atâția ani, tot al ei este și îl plimbă prin casă de colo-colo.

Î: Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolul lui terapeutic?

Pentru fiica mea, dar pentru noi toți membrii familiei a însemnat responsabilizare, atenție la nevoile celorlalți. Nyra a devenit prietena nedesparțită a fiicei mele, cu care cu siguranță a împărtășit toate poveștile, întâmplările, gândurile, bucuriile. Și acum când este plecată la facultate în altă țară întreabă mereu de prietenii ei și abia așteaptă să vină să îi smotocească un pic pe toți 4.

Î: Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Cred că după vârsta de 10 ani ar fi mai potrivit, dacă este să aleagă părinții momentul în care un animal intră în familie. La noi i-am integrat rând pe rând, cu toții având responsabilități în ceea ce îi privește: hrănit, plimbat, mers la veterinar, curățat după ei și nu în ultimul rând periat și jucat. Responsabilitățile când au un animăluț sunt multiple și trebuie tratate ca atare, deci cred că în momentul în care copiii încep să înțeleagă ce presupune un partener necuvântător (patruped și nu numai) trebuie luat.

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI. Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.
De asemenea, dacă v-a plăcut, dați LIKE paginii noastre de Facebook Profesori cu codita și împărtășiți-ne impresiile dvs. Și nu uitați să ne trimiteți câteva poze cu prietenul dvs. cu codiță la ham@edulier.ro

 

#prietenicucodita – Ame și Pica, două pisici gri, grăsuțe, grațioase

La birou am tot fost rugată să spun și eu povestea pufoșeniilor mele, să dau exemplu, nu doar să pretind de la prietenii noștri să ne spună poveștile lor. Iată momentul în care grăsuțele mele gri și grațioase intră în scenă.

Î: Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți spune câteva rânduri despre dumneavoastră?

Buna! Eu sunt Mari, persoana care v-a stresat până acum și de-acum încolo cu aceste întrebări. Iubesc foarte mult animalele și în special pisicile.

Î: Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Din fericire am două pisici desăvârșite, maidaneze imperiale – Pica și Ame. Le-am pus nume scurte în speranța ca la un moment dat vor și răspunde la ele. Câteodată o fac; de cele mai multe ori, nu. Le-am adus de la țară, fiind ultimele doua pisici dintr-o „tranșă” de pui cu care se pricopsiseră ai mei și din care reușiseră să le dea în plasament pe cele mai frumoase. Astea două erau, probabil, cele mai banale pisici din lume – gri cu alb – și nu au încântat pe nimeni, așa că am zis că le iau eu că doar nu le duc la concurs. Le-am adus acasă când aveau 6 luni pentru că voiam să fie suficient de mari încât să se descurce singure cât timp eram eu plecată la serviciu – adică să poată mânca hrană umedă și uscată și să se ducă la litieră. Le-am făcut „ITP-ul” la veterinar și am descoperit că au râie auriculară, de care, din fericire, au scăpat rapid.

Î: Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

Întâmplările haioase sunt haioase acum, pentru că atunci când s-au întâmplat nu prea îmi venea să râd. De exemplu, când le-am adus, pentru că nu cunoșteau casa, au hotarât să se ascundă după un șifonier masiv în spatele căruia au stat cam o jumătate de zi, până cand le-a răzbit foamea, setea și alte nevoi. Apoi ne-a trebuit vreo lună să ne sincronizăm orele de somn: ele dormeau ziua și se jucau toată noaptea, când eu încercam să dorm. Sau diverse:
– au fantezii cu cel puțin o jardinieră sau un ghiveci de flori pe care îl sapă. Doar îl sapă.
– sunt înnebunite după pungi fâșâitoare pe care le scot de oriune pot
– atacă orice cutie de carton pe care o sfâșie în bucățele mici
– dorm câteodată în mijlocul hainelor mele din dulap, deși au pernuțele lor
– nu le place culoarea albastru. Nu e o glumă. Am cumparat doua perne asemănătoare special pentru ele: una roșie și una albastră. Pe cea roșie își doresc amândouă să stea, iar pe cea albastră stau doar daca pun o față de pernă roșie pe ea.

Î: Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolului terapeutic?

Astropufii (unul din zecile de nume de alint pe care le au) sunt extraordinari! E minunat să vii de la serviciu și să fii întâmpinat de două blănoase care se tăvălesc pe jos. Asta de obicei, pentru că atunci când sunt prea leneșe trimit un mesager postând în mijlocul holului de la intrare o jucărie. E grozav să le iei în brațe și să le simți moi și blânde. În plus nu pare deplasat să vorbești singur prin casă pentru că poți spune că vorbești cu pisicile. Sunt niște monstruleți care te echilibrează.

Î: Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Pe vremea mea… Glumesc și nu prea. Cred că depinde mult de vulnerabilitatea copilului: dacă are alergii, imunitate scăzuta sau nu știu ce alte probleme medicale unde nu e indicată prezența unui animal. În primul rând cred că un copil trebuie să fie învățat să se comporte cu un animal, să nu îl considere o jucărie vie. Apoi părinții să fie conștienți că marea responsabilitate a întreținerii și îngrijirii animalului va fi pe ei. Dacă aceste lucruri sunt ok, prezența unui animal nu cred că va putea fi decât benefică pentru un copil. Cum la fel de benefic ar fi pentru copil să vadă și alte animale și să trăiască puțin printre ele: capre, oi, vaci, cai, găini, rațe etc. Pentru că una e să le vezi în poze și la TV, și alta e să le vezi pe viu.

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI. Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.
De asemenea, dacă v-a plăcut, dați LIKE paginii noastre de Facebook Profesori cu codita și împărtășiți-ne impresiile dvs.

#prietenicucodite – Anja, dragoste la prima vedere

Continuăm seria poveștilor despre prietenii blănoși tot cu o pisicuță și tot cu o British Shorthair. Anja – pe numele ei – este o minune ce pare trimisă din cer, blândă, jucăușă și drăgăstoasă.

1. Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți câteva rânduri despre dumneavoastră?

Sunt una din persoanele fericite care are în viața ei un copil blănos, numele meu Danka.

2. Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Pufoșenia mea este o pisicuță British Shorthair blue, de care m-am îndrăgostit la prima poză.
A apărut în viața mea să îmi aline durerea cauzată de moartea tatălui meu… de fapt cred că tata mi-a trimis-o.
Mai mult, anul acesta a devenit mămică, a avut două bebeline superbe pe care le-a crescut impecabil, iar acum sunt răsfățate și iubite în noile familii alături de copii.

3. Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

Anja Unique, pisicuța mea, în fiecare seară vrea să ne jucăm.
Se ascunde apoi mă miaună să o caut.

4. Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolul lui terapeutic?

Sunt o persoană colerică, iar Anja îmi oferă calmul și relaxarea ce îmi echilibrează viața, toarce, are multe drăgălășenii care mă fac să o iubesc exact ca pe un copil blănos.

5. Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Pisicuțele sunt foarte bune bone și cunosc multe persoane care au pisicuțe chiar înainte de a avea copii și în momentul apariției copilului a devenit prietena de nedespărțit a puiului de om.
Chiar, puii Anjei au mers în familii unde sunt copii și se înțeleg de minune.

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI. Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.
De asemenea, dacă v-a plăcut, dați LIKE paginii noastre de Facebook Profesori cu codita și împărtășiți-ne impresiile dvs.

#prietenicucodita – Amal și Freya în dulapul-capcană

Alexandra a acceptat să ne povestească despre cele două pisici ale ei – Amal și Freya – și împlinirea pe care acestea o aduc în viața ei. Sunt pisici de rasă foarte jucăușe, dar și foarte afectuoase în momente esențiale.

1. Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți câteva rânduri despre dumneavoastră?

Sunt Alexandra, am 32 de ani, în timpul zilei mă ocup cu organizarea de evenimente, iar în timpul liber mă bucur de cei dragi și de blănoasele casei.

2. Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Am două pisici din rasa British cu păr lung, ambele fete. Una este Amal, cealaltă este Freya. Amal a apărut în viața mea în urmă cu doi ani, la câteva luni după ce pierdusem o altă blănoasă, ce îmi fusese suflet peste 18 ani. Amal fost ca o gură de aer proaspăt și mi-a readus zâmbetul.
În urmă cu câteva luni, pentru că ne doream ca Amal să aibă o surioară, am luat-o pe Freya, care acum are șapte luni.

3. Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

În sufrageria noastră există un dulap, sub scara interioară, ce are un spatiu gol în spatele său, chiar sub scară. Ironia sorții a făcut ca ambele blănoase să treaca prin aceeași experiență, în perioade diferite. Au sarit după dulap, pentru că știți că aceste mici feline au talentul de a se cățăra și în cele mai imposibile locuri, și n-au mai putut să iasă. Ca să nu demontam dulapul, le-am întins o pătură. Prietenul meu stătea la un capăt al dulapului, la bază, eu la „ieșire”, în partea de sus, cocoțată pe un scaun, cu o patură pe care am atârnat-o pentru a ademeni blănoasele, cu speranța că se vor agăța de ea. Și s-au agățat, pentru că pisicile sunt foarte istețe. La final, am putut spune că a fost amuzant, dar în timp ce căutam soluții sa le scoatem…nu prea. E ok, am izolat spațiul, ca să nu mai avem surprize :))

4. Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolului terapeutic?

Pisicile, la fel ca și câinii, au simțuri pe care oamenii nu le au. Simt când ești fericit, când ești trist, când ești bolnav și-ți stau alături. Se spune că energia pe care o emană torsul pisicilor are efect calmant. Cei care au astfel de necuvântătoare pot confirma. Pentru mine, pisicile reprezintă relaxare, zâmbet, joacă, iubire în cea mai pură formă.

5. Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Aș recomanda oricărui părinte să își învețe copilul să iubească animalele, să le ocrotească, să le îngrijească, să le salveze atunci când au nevoie, să se joace cu ele. Ele au nevoie de foarte puțin din partea oamenilor, dar ceea ce oferă este înzecit. Să le ia animale oricând, oricât de mici ar fi. Ideal ar fi un pui, dacă discutăm despre copii foarte mici. Astfel, se formează împreună, iar acomodarea ar putea fi foarte ușoară. Am văzut multe cazuri de bebeluși care au crescut împreună cu câte un necuvântător și au făcut-o frumos. Sau copii care au apărut când în viața părinților deja exista un animal.

Iar dacă vârsta copilului este mai mare, un animal are rolul și de a responsabiliza. Fie că vorbim despre scos afară (câinele), schimbat litiera (pisică), periat, hrănit, educat, jucat. Indiferent de momentul ales, un animal o să dăruiască un singur lucru, dar cel mai important: iubire neconditionată.

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI. Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.
De asemenea, dacă v-a plăcut, dați LIKE paginii noastre de Facebook Profesori cu codita și împărtășiți-ne impresiile dvs.

#prietenicucodita – Pisu, motanul năzdrăvan

Iuliana din Ploiești ne-a povestit într-o scrisoare foarte oprimistă cum e viața alături de motanul ei năzdrăvan. Ne-a împărtășit cum l-a salvat pe Pisu, cât e acesta de inteligent și chiar ne da câteva sfaturi despre ce ar trebui să facem daca ne dorim o pisică în viața noastră.

Bună să vă fie inima, dragi părinți și copii!:) Numele meu este Iuliana, am 37 de ani și locuiesc in Ploiești.

Haideți să vă povestesc un pic despre animăluțul din viața mea, care este sufletul întregii familii!:) Prin urmare, familia mea este compusă din: mama mea, sora mea, nepoții mei, motanul Pisu și eu. Pisu locuiește cu mama și cu mine și este considerat nu doar un animăluț, ci un membru al familiei.:)

Pisu a intrat în viața noastră în anul 2007, cândva prin luna februarie sau martie, fiind găsit pe aleea din fața blocului de părinții mei. Era micuț, singur, înfometat, înfrigurat și mai ales speriat. Din secunda în care ai mei părinți l-au scos din tufisul în care se ascunsese, a fost luat în casa și considerat un membru al familiei. Țin să vă spun că Pisu este al treilea motan care a trăit cu noi: pe primul l-am luat de la țară, iar al doilea a fost primit cadou de sora mea când a împlinit 18 ani. Și aceștia din urmă au fost iubiți și drăgăliți maxim, acum ei fiind în Raiul Pisicesc.

Dar să revenim la Pisu, sufletul familiei, pentru că mi-am adus aminte de o întâmplare haioasă cu el. Într-o iarnă, Pisu având acces afară, pentru că locuim la parterul blocului, a ieșit la plimbarea lui obișnuită. Nu vă spun cum a venit acasă! Plin de noroi pe blaniță și pe lăbuțe, iar mama l-a certat un pic spunându-i: „Vaai, ce murdar ești! Treci și spală-te!” Și ce credeți că a făcut? A sarit pe geam afară, iar când s-a întors era extrem de curat!

Pe lângă faptul că este și inteligent, Pisu este pentru noi ca un medicament! Simte întotdeauna când ne doare ceva sau dacă nu ne este bine și vine lângă noi sau se așează exact pe zona corpului care doare. Când doarme cu mine, și nu cu mama, avem tabietul nostru: mă atenționează cu lăbuțele să dau pătura la o parte și să îi fac loc să se așeze pe mine, lucru care este cum nu se poate mai liniștitor. Așa adorm cu el pe mine, cu o mână pe lăbuțele lui. În timpul nopții se trezește și, dacă nu mă dă jos de pe pernă ca să stea el, se așează undeva la picioare sau chiar în capul meu. Nu vă puteți imagina cât de relaxant este să adorm cu el lângă mine și să-l aud cum toarce! În momentele acelea mă încarc cu toată energia pozitivă și visez frumos!:) Orice supărare am, este de ajuns să îl țin în brațe și mă liniștesc instant!:)

Așa că, dragi părinți și copii: vă garantez că un animăluț vă va schimba total viața, și asta în bine! Evident că a avea un animăluț presupune și o mare responsabilitate din partea întregii familii, dar și satisfacțiile sunt pe măsură! La nevoie va trebui să mergeți cu el la veterinar și să îi asigurați tot confortul de care are nevoie. Pentru că până la urmă animăluțele sunt și ele niște suflete!:) Dacă o să vă gândiți vreodată să faceți loc în viața dvs. unui astfel de suflet, vă recomand să adoptați și nu să cumpărați! Sunt atâtea suflete ale nimănui și care nu-și doresc altceva decât o familie care să le iubească! Și la rândul lor vă vor oferi dragostea lor necondiționată! Iar cel mai bun moment să vă măriți familia cu o pufoșenie este atunci când simțiți că puteți să vă asumați responsabilitatea creșterii unui animal! Dar cu cât mai repede, cu atât mai bine!:) In poze vi-l arăt pe însuși Pisu în persoană!:)
Cu drag Pisu si Iuliana!:)

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI. Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.
De asemenea, dacă v-a plăcut, dați LIKE paginii noastre de Facebook Profesori cu codita și împărtășiți-ne impresiile dvs.

#prietenicucodita – Charlie, o pisică exemplară

Continuăm seria poveștilor pe care ni le împărtășiți despre prietenii dvs. cu codiță. Irina Popescu ne povestește despre pisica ei Charlie și felul în care un animăluț îți poate intra pe sub piele făcându-te să te gândești ce-a fost în capul tău până acum de nu ai avut un animal în casă? Cum ai putut trăi atâta timp fără o pisică? Nu a fost pustie viața ta?

1. Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți câteva rânduri despre dumneavoastră?

Bună! Mă numesc Irina, am o familie compusă din doi aduliț și doi copii și, de ceva vreme, o pisicuță a devenit al cincilea membru al familiei.

2. Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Pisica a intrat în familia noastră acum doi ani și 5 luni, după multe insistențe ale fiicei cele mici, care ori de câte ori vedea o pisicuță pe stradă mă întreba: „Putem, mami, să o luăm acasă, putem, putem? Te roooog!”
Foarte greu ne-am lăsat convinși, noi părinții, dar în cele din urmă am zis că n-o fi foc daca îi facem hatârul.

Am stabilit că dacă tot ne-am hotărât să ne luăm pisică, am putea să facem și o faptă bună, adică să salvăm o pisică a nimănui, de pe stradă. Așa că am dat sfoară în țară și nu a trecut mult până când o doamnă profesoară ne-a informat că la blocul dânsei sunt 4 pisicuțe abandonate într-o cutie. S-au dus fetele până acolo și au ales-o pe cea mai retrasă (am aflat că ulterior și-au găsit și celelalte stăpâni). În drum spre casă s-au oprit pe la veterinar pentru deparazitare internă și externă și pentru hrană pisicească.
Au ajuns acasă în culmea fericirii, hai să îi punem nume! Treabă complicată asta, cred că două zile a durat până ne-am pus cu toți de acord. Charlie a rămas.

3. Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

Noi nu am mai avut înainte pisică așa că nu știam la ce să ne așteptăm. Și cum era puiuț nici pisica nu știa mare lucru, așa în general. Spre exemplu, când s-a cățărat pe o scară rezemată de casa vecinilor și de acolo a sărit pe acoperiș, ea nu știa că o nu o să mai poată să se dea jos singură, iar noi nu bănuiam că deși o să ajungem, cu greu, destul de aproape de ea, ea nu o să vină spre noi când o s-o strigăm. Pentru că, da, pisica nu-ți sare în brațe când o strigi tu, ci doar când vrea ea. Sau cel puțin așa e Charlie a noastră. Așa că o noapte ne-am petrecut-o, cu rândul, tot urcându-ne pe scară, strigând pisica și când se apropia și ziceam gata, acum ne sare în brațe, se îndepărta. A fost o noapte albă fiindcă ne temeam că o să găsească o modalitate să coboare pe cealaltă parte a casei vecinului și de acolo putea ajunge la șosea. Mașini multe, ea puiuț, deci pericol!

Până la urmă, fiindcă și înghețaserăm în pijama, afară în toiul nopții, iarna, am făcut niște improvizații. Pe o masa am pus o scândură lungă care să ajungă să se sprijine de acoperișul vecin. Ei și uite așa pisica mea a coborat singură de pe acoperiș, dar abia dupa ce am intrat noi în casă.

Asta a fost acum 2 ani, de atunci a căpătat și ea experientă, nu s-a mai suit niciodată într-un loc din care să nu se mai poată da singură jos.

4. Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolul lui terapeutic?

Cum ne-a schimbat pisica asta viața? Pai nu se poate să ne fie în preajmă și să nu ne apară un zâmbet pe față. Nu mai zic că de câte ori ne întoarcem acasă aleargă să ne întâmpine și se trântește „leșinată” în fața noastră. Asteaptă să o mângâiem. Dacă trecem mai departe fără să o mângâiem, aleargă iar în fața noastră, iar leșină… N-ai cum să ramâi indiferent. E ca și cum te-ar întâmpina cineva zâmbind cu gura până la urechi. Cum să nu te binedispună așa o dovadă de afecțiune?

5. Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

In casa noastră mereu se aude fraza asta: Ce ne-ai făcut, mai pisi, de suntem așa căzuți în cap după tine?
Nu știu când e cel mai bun moment să îți iei un prieten cu lăbuțe, cert e că eu regret că nu m-am lăsat convinsă de copilul mic să o fac mai devreme. De fapt, nu credeam că o să o îmi iau vreodată o pisică, dar uite că am făcut-o și sunt mulțumită nu doar pentru faptul că astfel le-am făcut o mare bucurie fetelor, dar mi-a adus și mie personal bucurie, deși acum vreo doi ani părea imposibil așa ceva.

O să atasez câteva poze cu Charlie, ca să vedeți cumințenia pământului (chiar e cuminte, nu dărâmă, nu sparge, nu murdărește)

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI  . Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.