#prietenicucodita – Charlie, o pisică exemplară

Continuăm seria poveștilor pe care ni le împărtășiți despre prietenii dvs. cu codiță. Irina Popescu ne povestește despre pisica ei Charlie și felul în care un animăluț îți poate intra pe sub piele făcându-te să te gândești ce-a fost în capul tău până acum de nu ai avut un animal în casă? Cum ai putut trăi atâta timp fără o pisică? Nu a fost pustie viața ta?

1. Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți câteva rânduri despre dumneavoastră?

Bună! Mă numesc Irina, am o familie compusă din doi aduliț și doi copii și, de ceva vreme, o pisicuță a devenit al cincilea membru al familiei.

2. Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Pisica a intrat în familia noastră acum doi ani și 5 luni, după multe insistențe ale fiicei cele mici, care ori de câte ori vedea o pisicuță pe stradă mă întreba: „Putem, mami, să o luăm acasă, putem, putem? Te roooog!”
Foarte greu ne-am lăsat convinși, noi părinții, dar în cele din urmă am zis că n-o fi foc daca îi facem hatârul.

Am stabilit că dacă tot ne-am hotărât să ne luăm pisică, am putea să facem și o faptă bună, adică să salvăm o pisică a nimănui, de pe stradă. Așa că am dat sfoară în țară și nu a trecut mult până când o doamnă profesoară ne-a informat că la blocul dânsei sunt 4 pisicuțe abandonate într-o cutie. S-au dus fetele până acolo și au ales-o pe cea mai retrasă (am aflat că ulterior și-au găsit și celelalte stăpâni). În drum spre casă s-au oprit pe la veterinar pentru deparazitare internă și externă și pentru hrană pisicească.
Au ajuns acasă în culmea fericirii, hai să îi punem nume! Treabă complicată asta, cred că două zile a durat până ne-am pus cu toți de acord. Charlie a rămas.

3. Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

Noi nu am mai avut înainte pisică așa că nu știam la ce să ne așteptăm. Și cum era puiuț nici pisica nu știa mare lucru, așa în general. Spre exemplu, când s-a cățărat pe o scară rezemată de casa vecinilor și de acolo a sărit pe acoperiș, ea nu știa că o nu o să mai poată să se dea jos singură, iar noi nu bănuiam că deși o să ajungem, cu greu, destul de aproape de ea, ea nu o să vină spre noi când o s-o strigăm. Pentru că, da, pisica nu-ți sare în brațe când o strigi tu, ci doar când vrea ea. Sau cel puțin așa e Charlie a noastră. Așa că o noapte ne-am petrecut-o, cu rândul, tot urcându-ne pe scară, strigând pisica și când se apropia și ziceam gata, acum ne sare în brațe, se îndepărta. A fost o noapte albă fiindcă ne temeam că o să găsească o modalitate să coboare pe cealaltă parte a casei vecinului și de acolo putea ajunge la șosea. Mașini multe, ea puiuț, deci pericol!

Până la urmă, fiindcă și înghețaserăm în pijama, afară în toiul nopții, iarna, am făcut niște improvizații. Pe o masa am pus o scândură lungă care să ajungă să se sprijine de acoperișul vecin. Ei și uite așa pisica mea a coborat singură de pe acoperiș, dar abia dupa ce am intrat noi în casă.

Asta a fost acum 2 ani, de atunci a căpătat și ea experientă, nu s-a mai suit niciodată într-un loc din care să nu se mai poată da singură jos.

4. Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolul lui terapeutic?

Cum ne-a schimbat pisica asta viața? Pai nu se poate să ne fie în preajmă și să nu ne apară un zâmbet pe față. Nu mai zic că de câte ori ne întoarcem acasă aleargă să ne întâmpine și se trântește „leșinată” în fața noastră. Asteaptă să o mângâiem. Dacă trecem mai departe fără să o mângâiem, aleargă iar în fața noastră, iar leșină… N-ai cum să ramâi indiferent. E ca și cum te-ar întâmpina cineva zâmbind cu gura până la urechi. Cum să nu te binedispună așa o dovadă de afecțiune?

5. Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

In casa noastră mereu se aude fraza asta: Ce ne-ai făcut, mai pisi, de suntem așa căzuți în cap după tine?
Nu știu când e cel mai bun moment să îți iei un prieten cu lăbuțe, cert e că eu regret că nu m-am lăsat convinsă de copilul mic să o fac mai devreme. De fapt, nu credeam că o să o îmi iau vreodată o pisică, dar uite că am făcut-o și sunt mulțumită nu doar pentru faptul că astfel le-am făcut o mare bucurie fetelor, dar mi-a adus și mie personal bucurie, deși acum vreo doi ani părea imposibil așa ceva.

O să atasez câteva poze cu Charlie, ca să vedeți cumințenia pământului (chiar e cuminte, nu dărâmă, nu sparge, nu murdărește)

***

Dacă și dvs. vreți să ne împărtășiți poveștile prietenului sau prietenilor cu codită o puteți face AICI  . Fie că au 2 sau 4 picioare, că piuie, miaună, chițăie sau latră, povestea dvs. dorim să inspire pe toată lumea. Mai ales, ne dorim să arătăm importanța unui companion în viața familiei, modul cum ne poate educa și poate ajuta la educația copiilor.

#PrieteniCuCodita – Cum am ajuns să am prima pisică

Ne propunem să inițiem o serie de interviuri cu iubitori de animale în care aceștia să facă o pledoarie pentru adoptarea de prieteni cu codiță. Prietenii Edulier, posesori de prieteni cu codiță, vă vor spune din propria experiență cât de bine este să ai un animăluț, cât este de amuzant și ce rol terapeutic au în viața lor.

Î: Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți spune câteva rânduri despre dumneavoastră?

Sunt Violeta, îmi plac animăluțele și copiii. Am deja două animăluțe, dar niciun copil al meu încă.

Î: Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Da, am 2 motănei, unul de 5 ani – Tomăcel, și unul de 3 ani – Harap-alb.

Î: Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

O întâmplare amuzantă este însăși modul în care am ajuns să am prima pisică. Pe la 24 de ani, eu până atunci fiind genul de om care nu a avut niciodată un animal în casă pentru că, ziceam eu “animalele trebuie să trăiască în habitatul lor natural, că așa sunt cele mai fericite.” Bineînțeles acesta era o frază internalizată de la părinții mei, care nu sunt și nu au fost niciodată fani animale în casă. Nimeni din familia mea restrânsă și extinsă nu a avut un câine/pisică în casă. Mai mult de atât, am avut certuri importante cu colegele mele de apartament atunci când ele au acceptat o pisicuță în casă, chiar am ajuns să nu mai locuim împreună. Prietenul meu din acea perioadă avea o pisică și noi eram de 1 an împreună, iar eu nu îl întrebasem nici măcar cum o cheamă. Nu eram deloc fan animale și nici fan pisici.

Dar într-o vară, eram la țară la bunici, pisica noastră (cea care sta prin curte și prinde soareci) avea pui. Eu și fratele meu trebuia să venim la București și, înainte să plecăm, eu m-am dus la pisoi să le fac poze. În poze îmi plăceau. Tata, care este total împotriva animalelor în casă, îmi zice în glumă “Păi ia-l la București” și eu într-un mod automat îl întreb “Pai și unde o să facă pipi?”
Și de atunci am pisică. :)). Tata a crezut că este o perioadă, că voi vedea că greu, că lasă păr și că voi renunța la ea. Însă după 2 ani mi-am mai luat încă una. Și în ziua de astăzi îmi mai spune “Hai că ai avut destul pisici, când renunți la ele?” Însă eu sunt îndrăgostită iremediabil de ele și nu aș mai putea renunța la ele vreodată.

Î: Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolului terapeutic?

Rolul terapeutic al pisicuțelor mele a fost de a mă ajuta să devin mai iubitoare, să-mi pot exprima iubirea cu mai multă ușurință și să folosesc gesturi de iubire, pe care înainte nu le foloseam nici cu oamenii.

M-au făcut să înțeleg că sunt capabilă de multă iubire, mai multă decât credeam eu până în momentul în care le-am avut.

Î: Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Cand sunt ele mici. :))
Crescându-le te atașezi mult mai mult de ele și în plus, la fel ca și la copii, dacă le iei de mici, le poți educa cât mai bine.

Cine sunt Profesorii cu codiță?

La Centrul Edulier pe lângă terapeuții obișnuiți, care lucrează intens cu copiii cu dificultăți de învățare, sunt și ei – profesorii cu codiță – care facilitează aceste terapii. Ei? Care ei? Cei doi căței de terapie Verdi și Oscar și singura pisică de terapie din România – Deedee.

Verdi și Oscar sunt doi căței de talie mică, foarte prietenoși și liniștiți, care stau alături de copii și terapeut în timpul terapiei. Copiii cu dislexie dau rezultate mai bune, sunt mai bine moti

vați și își înving complexele și timiditatea. De exemplu, unul dintre copii, foarte timid și timorat, a fost un adevărat succes când, după o perioada de terapie cu unul dintre căței, a ridicat mâna în clasă pentru a ieși la tablă să răspundă la matematică.

Deedee este, de asemenea, nelipsită din brațele copiilor în timpul terapiilor. Deedee este o pisică de talie mare – Main Coon – și desființează mitul pisicilor răutăcioase. Este blândă, jucăușă și foarte îngăduitoare cu cei mici.

Prezența animalelor de terapie s-a dovedit a fi benefică pentru procesul de învățare al copiilor. Aceștia sunt mai relaxați în prezența animalelor, se pot concentra mai bine la exerciții și teme, capătă încredere în ei și devin mai responsabili. Chiar dacă un copil este timid sau mai introvertit, prezența unui animal îl face mai comunicativ. El învață prietenia față de animal și într-un timp mai scurt își va face prieteni și printre copiii de vârsta lui.