Adolescenții și animalele lor

Un interviu minunat realizat de prietena noastră, Gabriela GÂRJOABĂ unei adolescente iubitoare de #profesoricucodiță

Maria: Mi se întâmplă să intru în casele unor oameni care nu au animale și să simt un fel de gol

Zilele trecute am băut un ceai cu fata unei prietene, Maria, o adolescentă sensibilă și amuzantă. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul animăluțe. Am aflat că Maria are, la fel ca mine, un cățel și o pisică, și că, la fel ca mine, își adoră prietenii cu patru lăbuțe. Ne-a plăcut mult să vorbim despre asta, așa că i-am propus să facem un interviu, mai în joacă, mai în serios, pe tema asta. Mi-a zâmbit și mi-a spus emoționată că nu i s-a mai luat un interviu până acum. Printre răspunsuri, mi-a arătat câteva poze cu prietenii ei blănoți și devenea din ce în ce mai entuziasmată să îmi împărtășească din experiența ei, atât momentele frumoase, cât și încercările prin care a trecut.

Gabriela: Îți amintești prima ta interacțiune cu un animăluț?

Maria: Când aveam un an sau doi, mama mea a găsit pe stradă un pui de porumbel care nu putea să zboare. Avea o aripă ruptă. S-a gândit să îl ia acasă, să îl îngrijească și să îi dea, ulterior, drumul. Mi-a povestit mereu cum s-au amuzat de faptul că atunci când a ajuns acasă cu porumbelul și l-am văzut, am arătat cu degetul spre el, zâmbind și am spus Miau. Cred că îmi doream o pisică. Așa i-a și rămas numele: Porumbelul Miau. Ne înțelegeam bine, îl alergam mereu prin casă. El nu putea să zboare, așa că țopăia după mine. Și făcea caca sub patul meu.

La 5 ani după ce Miau s-a vindecat și a zburat, am primit un nou animăluț. De data asta era chiar o pisică, Sara. Îmi doream mult una. Dar experiența asta a fost neplăcută.

Gabriela: Neplacută? În ce sens?

Maria: Îmi plăcea mult de pisica mea, atât de mult încât nu o lăsam prea des în pace. Voiam să mă joc cu ea încontinuu, o trăgeam de coadă, iar asta o făcea să se enerveze des și mă zgâria câteodată, știi cum sunt pisicile.. Eram mică, nu înțelegeam de ce mă respinge. Acum știu că tratam ca pe o jucărie. Apoi s-a întâmplat ceva. Când aveam vreo opt ani, cred, a venit la mine un prieten de joacă și, fără să își dea seama, s-a așezat pe fotoliu, fără să vadă pisica cuibărită sub așternut. Sara s-a speriat foarte tare, a sărit de sub pătură și m-a atacat, fără să știe că nu eu i-am făcut rău. M-a zgariat, sărăcuța pisică, din cap până în picioare. Mama nici nu a trebuit să insiste să mergem la spital, am vrut de bună-voie și am acceptat vaccinul. A fost nasol, încă am cicatrici.

Gabriela: Și ce s-a întâmplat cu Sara?

Maria: După incidentul deloc plăcut, mi s-a facut foarte frică de ea. Nici ea nu mă mai tolera, așa că am dat-o unui medic veterinar care s-a oferit să o adopte. Din păcate, nu mai puteam locui împreună, deși am încercat. Cum treceam pe lângă ea, începea să mă scuipe și își lua poziția de atac. Am rămas marcată mult timp de ce s-a întâmplat.

Gabriela: Cum este astăzi interacțiunea ta cu animalele?

Maria: Exact. Pe câine l-am luat la recomandarea medicului veterinar care a adoptat o pe Sara. Mi-a spus că un Golden Retriever ar fi terapeutic, că mi-ar vindeca frica de animale. Așa a și fost. S-a întâmplat treptat. În primii ani, am trăit cu convingerea că ador câinii, dar că încă sunt reticentă față de pisici. După ceva timp, l-am găsit pe motanul Newman. L-am îndrăgit din primul moment. I-am spus mamei: „De el îmi place. Pe el îl luăm”. Ea a fost de acord imediat pentru că oricum își dorea demult o altă pisică. Chiar dacă și el mai scoate gheruțele uneori, până la urmă e pisică. Nu? Adică așa mai sunt pisicile.

Gabriela: În plus, suntem musafiri la ele în casă.

Maria: Da, da.

Gabriela: Care e povestea lui Loen și a lui Newman?

Maria: L-am luat pe Newman, motanul, când îl aveam deja pe Leon, câinele nostru blănos. Nu mi-am făcut nicio secundă griji că Golden-ul Retriever-ul familiei, o rasă foarte prietenoasă, ar mușcat vreodată. Istoria cu Newman este una foarte draguță. L-am luat de pe stradă, convinși fiind că Leon îl va accepta fără probleme. Așa s-a și întâmplat, dar spre marea uimire a întregii familii, totul a ajut loc foarte repede, fără perioada de acceptare. Când am ajuns în casă, prima chestie pe care motanul a făcut-o a fost să se ducă la Leon. S-a ghemuit în blana lui și a început să toarcă. Fiind pui, probabil a crezut că e mama lui, pentru că a rămas acolo o vreme. De atunci, Leon e prima ființă la care Newman apelează când vrea afecțiune.

 

Gabriela: Cât a trecut de atunci?

Maria: Doi ani. Sunt prieteni la cataramă, deși motanul îl mai atacă pe Leon. Leon, pe el, niciodată.

Gabriela: Cum ajungi să înțelegi un animăluț?

Maria: Îi observi reacțiile, vezi de ce are nevoie. Nu e ca și cum pisicile, câinii sau caii, de exemplu, sunt animale agresive. Sunt doar ființe, la fel ca și noi, care au nevoie de propriul spațiu. Cred că fiecare animal are personalitatea lui.

Gabriela: Ai avut toată copilăria ta animale în casă?

Maria: Da, multe și diferite: un porumbel, un arici, un pește, un canar, două pisici și un câine.

Gabriela: Te-au ajutat vreodată?

Maria: Da, sigur. De exemplu, când aveam vreo 10 ani, îmi era frică de întuneric. Începusem să rămân singură acasă și nu îmi convenea deloc. Îi spuneam mamei: „Ah, iar mă lași singură”… Ea îmi răspundea mereu: „Cum adică? Nu ești singură, ești cu Leon. Uite, el te păzește!”. Chiar dacă știam că nu este câine de pază, este mai degrabă inocent și drăguț, am avut mereu un sentiment de protecție când rămâneam singuri acasă. Nu mă mai simțeam singură.

Mi se întâmplă să intru în casele unor oameni care nu au animale și să simt un fel de gol. Pur și simplu e pustiu, parcă lipsește ceva.

Gabriela: Te ai gândit vreodată la ideea de a te face bine pentru că mângâi un animal? Sau pentru că le iei pe a le tale în brațe? Sau pentru că îți plimbi câinele?

Maria: Da, chiar m am gândit la asta. Animalele sunt inocente, drăguțe și simți că te iubesc. Cum vorbeam și de golul acela din casă. Observ că ambele mele animale îmi preiau starea. De exemplu, când sunt tristă, ambele mele animale încep să se poarte mai ciudat. Apoi vin să mă consoleze. Câinele meu vine și se așează pe mine, vine și mă miroase, mă pupă, vine cu o jucărie, face ceva ca să ma amuze. E o relație foarte frumoasă.

Gabriela: Ai putea să trăiești fără animale?

Maria: Da, aș putea. Dar nu vreau. M-aș simți, într‑un fel, jumate.

 

Mulțumim mult, Maria pentru toate aceste cuvinte frumoase pentru prietenii tăi necuvântători!

Profesoricucodita.ro este o platformă educațională susținută de ANIMAX și inițiată de Asociația Edulier.

Prieteni cu codiță, chiar și la școală?

Prietenia copil-cățel, copil-pisică 

O parte importantă în dezvoltarea copiilor este relația pe care ei o leagă, încă din primii ani de viață, cu un animale de companie.

Empatia, spiritul social, responsabilitatea, grija, rutina, toate sunt marcate și însușite de copil în cadrul acestor relații.

Care sunt beneficiile activităților asistate de animale?

Beneficii dovedite stiintific ale relatiei cu animale:

– imbunatatirea relatiilor sociale-socializare

-cresterea increderii in ceilalti- munca in echipa

-cresterea stimei de sine

dezvoltarea constiintei de sine

-reducerea nivelului de stres- anxietatea poate fi tinuta mai usor sub control

-cresterea rabdarii

-recuperare, reechilibrare emotionala

-imbunatatirea comunicarii interpersonale, a capacitatii de a fi responsabil

– imbunatatirea limbajului non-verbal

– cresterea sentimentului de siguranta, protectie

– joaca, miscare fizica, scăderea ritmului cardiac și a tensiunii arterial

– creșterea nivelului de beta-endorfine=reducere a durerii inflamatorii sau lezionale

– imbunatatirea motricitatii

Pentru copiii cu dificultăți de învățare sau TSI , s-a demonstrat că lucrul cu animale crește cu 65% șansele de recuperare.

La Centrul EDULIER copiii lucrează atât cu căței terapeutici, cât și, cu o pisică terapeut.

Orele de lectură asistată de animale au dus la îmbunătățirea considerabilă a abilităților de a citit, reducerea comportamentului opoziționist, eliminarea refuzului de a intra in sarcină, creșterea încrederii în forțele proprii, sădirea dragostei fată de carte si lectura.

Vă așteptăm la Clubul de lectură, în fiecare miercuri de la ora 18.30. Înscrieri și detalii la 0744980192 sau 0213138344 sau la email contact@edulier.ro

Profesoricucodita.ro este o platformă educațională susținută de ANIMAX și inițiată de Asociația Edulier.

Știai că…

… există țări în care animalele terapeut sunt folosite în tribunale? Atunci când cazul presupune ca victima să depună mărturie în instanță și să dea ochii cu făptuitorul sau să rememoreze un eveniment dificil, prezența animalului terapeut o ajută să vorbească despre ceea ce i-a provocat traume. De asemenea, tot animalele terapeut sunt cele care asigură asistență în cazul tulburărilor post-traumatice.

Iris și Thula, o poveste adevărată

Câinii, caii și delfinii sunt cele mai comune animale terapeut. Dar nu sunt singurele. Oamenii pot avea o legătură specială cu orice animal, cu condiția ca cei doi să se potrivească perfect. În cazul lui Iris a fost să fie o pisică. Și să fie mai mult decât perfectă pentru ea.

Iris este o fetiță acum în vârstă de aproape 8 ani, din Marea Britanie, diagnosticată cu tulburare de spectru autist la vârsta de 4 ani. Un copil care nu vorbea și nu își putea exprima emoțiile, care avea o mulțime de frici și crize nervoase. După o perioadă în care părinții ei au trăit cea mai întunecată perioadă a vieții lor, documentându-se și învățând ce înseamnă autismul, căutând căile prin care pot interveni și o pot ajuta pe fetiță, au ajuns la concluzia că un animal de companie ar fi benefic pentru Iris. Li s-a sugerat că o pisică ar fi printre cele mai bune variante. Dar ce rasă de pisică… Ei bine, părinții au ales un exemplar Maine Coon, hotărâtor fiind argumentul că aceste pisici nu se tem de apă, ba chiar le atrage. Ce importanță avea? Avea! Pentru că Iris manifesta o aversiune imensă pentru apă, motiv pentru care spălatul pe cap era un chin inimaginabil pentru toată lumea. Însă Thula, pisica Maine Coon, a schimbat totul. TOTUL.

Prima schimbare uimitoare a fost aceea că pentru Iris baia nu a mai fost o traumă psihologică. Iar partenera ei, cu care împărțea… cada, era chiar Thula. Lucrurile au mers mai departe de atât, cele două experimentând și bălăceala în piscină. Între Iris și Thula s-a legat o prietenie strânsă, incredibil de strânsă. Datorită felinei, Iris nu a mai avut ieșiri nervoase, prezența pisicii fiind suficientă pentru a se calma ca prin farmec. Dar cea mai mare realizare, mai mare decât acceptarea apei, a fost însă aceea că Iris a început să comunice, în ciuda previziunilor medicilor care erau convinși că fetița nu va vorbi niciodată. Sigur, prima ființă căreia i s-a adresat a fost Thula, spunându-i ”Stai, pisică” și ”Mai mult, pisică”. În primii doi ani petrecuți împreună, progresele înregistrate de Iris au fost de-a dreptul remarcabile. Chiar mai mult de-atât. Fetița reușește acum să comunice formând și fraze, ceea ce este un adevărat miracol.

Cele două – copil și pisică – sunt nedespărțite, atât ziua cât și noaptea. Pentru că părinții au observat la Iris un talent ieșit din comun la pictură, i-au asigurat tot ce este necesar pentru a și-l putea manifesta. Iar când micuța creează, Thula îi este aproape la modul cel mai fizic cu putință. Tablourile pictate de Iris – care are un simț extraordinar al culorilor – au ajuns să se vândă chiar și cu 1000-1500 de lire sterline.

Noaptea, când micuța artistă doarme, Thula îi este în continuare alături. Iar dacă se întâmplă să se trezească brusc, încă bântuită de spaimele inexplicabile din căpșorul ei, Thula este la datorie, gata să o liniștească așezându-i-se pe piept, ca o jucărie, pentru a fi mângâiată.

Un cântec spune că ”Iubirea schimbă tot”. Așa este. Și nu e nevoie ca personajele să fie neapărat oameni. Pot la fel de bine să fie și necuvântătoare. Pentru că iubirea nu are nevoie, întotdeauna, de cuvinte…