#PrieteniCuCodita – Cum am ajuns să am prima pisică

Ne propunem să inițiem o serie de interviuri cu iubitori de animale în care aceștia să facă o pledoarie pentru adoptarea de prieteni cu codiță. Prietenii Edulier, posesori de prieteni cu codiță, vă vor spune din propria experiență cât de bine este să ai un animăluț, cât este de amuzant și ce rol terapeutic au în viața lor.

Î: Copiii și părinții vor să vă cunoască. Ne puteți spune câteva rânduri despre dumneavoastră?

Sunt Violeta, îmi plac animăluțele și copiii. Am deja două animăluțe, dar niciun copil al meu încă.

Î: Aveți un animăluț: Ce animăluț este, cum îl cheamă și cum a intrat în viața dumneavoastră?

Da, am 2 motănei, unul de 5 ani – Tomăcel, și unul de 3 ani – Harap-alb.

Î: Ne puteți spune o întâmplare haioasă cu prietenul necuvântător?

O întâmplare amuzantă este însăși modul în care am ajuns să am prima pisică. Pe la 24 de ani, eu până atunci fiind genul de om care nu a avut niciodată un animal în casă pentru că, ziceam eu “animalele trebuie să trăiască în habitatul lor natural, că așa sunt cele mai fericite.” Bineînțeles acesta era o frază internalizată de la părinții mei, care nu sunt și nu au fost niciodată fani animale în casă. Nimeni din familia mea restrânsă și extinsă nu a avut un câine/pisică în casă. Mai mult de atât, am avut certuri importante cu colegele mele de apartament atunci când ele au acceptat o pisicuță în casă, chiar am ajuns să nu mai locuim împreună. Prietenul meu din acea perioadă avea o pisică și noi eram de 1 an împreună, iar eu nu îl întrebasem nici măcar cum o cheamă. Nu eram deloc fan animale și nici fan pisici.

Dar într-o vară, eram la țară la bunici, pisica noastră (cea care sta prin curte și prinde soareci) avea pui. Eu și fratele meu trebuia să venim la București și, înainte să plecăm, eu m-am dus la pisoi să le fac poze. În poze îmi plăceau. Tata, care este total împotriva animalelor în casă, îmi zice în glumă “Păi ia-l la București” și eu într-un mod automat îl întreb “Pai și unde o să facă pipi?”
Și de atunci am pisică. :)). Tata a crezut că este o perioadă, că voi vedea că greu, că lasă păr și că voi renunța la ea. Însă după 2 ani mi-am mai luat încă una. Și în ziua de astăzi îmi mai spune “Hai că ai avut destul pisici, când renunți la ele?” Însă eu sunt îndrăgostită iremediabil de ele și nu aș mai putea renunța la ele vreodată.

Î: Noi numim animalele de terapie și pe cele de companie Profesori cu codiță, pentru că suntem de părere că putem învăța foarte multe de la acestea. Ne puteți spune cum v-a ajutat prezența animăluțului în viața dumneavoastră și care a fost rolului terapeutic?

Rolul terapeutic al pisicuțelor mele a fost de a mă ajuta să devin mai iubitoare, să-mi pot exprima iubirea cu mai multă ușurință și să folosesc gesturi de iubire, pe care înainte nu le foloseam nici cu oamenii.

M-au făcut să înțeleg că sunt capabilă de multă iubire, mai multă decât credeam eu până în momentul în care le-am avut.

Î: Sunt destul de mulți părinți care sunt foarte reticenți să-și crească copiii în prezența animalelor. Ce îi puteți sfătui? Când e cel mai bun moment pentru a-ți lua un prieten cu patru lăbuțe?

Cand sunt ele mici. :))
Crescându-le te atașezi mult mai mult de ele și în plus, la fel ca și la copii, dacă le iei de mici, le poți educa cât mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *